Pădurea Verde din Timişoara este a noastră, a tuturor.
EA ESTE PLÃMÂNUL ORAŞULUI ÎN CARE TRÃIM.
Este şi locul unde mai mergem din când în când la un picnic. Ce frumos e, ce bine ne simţim, atunci când găsim un loc curat, cu iarbă verde.
Ne întindem o pătură, ne aşezăm şi respirăm aerul curat al pădurii.
… poate avem şi un grătar pe care să prăjim un mic sau o cărniţă.
Ne simţim bine în natură.
Apoi vine partea cea mai grea! Ce facem cu sticlele de plastic din care am băut sucul / apa / berea? Dar cu ambalajele de la mici / carne / seminţe / biscuiţi? Dacă le lăsăm pe iarbă, cine le strange? Poate nimeni? Data viitoare când mai venim va mai fi iarba verde aşa cum am găsit-o la venire? Dacă nu, căutăm un alt loc cu iarbă verde, curat, neîmpuţit. Oh, dar vai! Nu mai găsim nici un loc curat!
Ce ne facem? Căutăm altă pădure?
Mergem pe malul Timişului?
Sau mai bine la Surduc. Dar am auzit că şi acolo e la fel de murdar de la cei care au fost la picnic:
Şi apa e împuţită, nu poţi face baie, plutesc peturi şi ambalaje de plastic.
Oh, ce rău îmi pare că am lăsat atâta mizerie în urma noastră. Oare cum ar fi fost dacă strângeam gunoiul într-o pungă şi îl luam cu noi ca să-l aruncăm la pubelă? Se poate, oare, şi aşa?
Cred că se poate!!! Cred că trebuie să respectăm ce avem, ce primim şi ce lăsăm în urma noastră.
Ca să nu facem doar umbră pe pământ
Numai aşa vom avea o natură sănătoasă, oameni frumoşi şi un viitor pe planeta aceasta.
Aceasta este CASA NOASTRÃ!
